vineri, ianuarie 18

Pot sa aud in cap poezia, majoritatea versurilor rimeaza cu ri, cel putin in prima strofa. As scuipa-o dar mi-e frica sa n-alunec. Postarea asta e ceva despre o margine, un pod ceva sau mai bine despre cadere libera. Da, asta e pentru ca stiu ce-o sa se intample dar tot trag de parasuta.
Am desoperit recent ca inima mea are o inima, nu inteleg nici eu cum e posibil, vorbesc totusi despre inima mea. S-a divizat cumva, in haosul asta total unde cresc cartofi din cartofi si stau in noiembrie in tricou, face niste logica. Ideea mea acum e una, si de-al naibii m-au parasit toate gandurile care ma freaca zi de zi de zi de zi ca s-o vad mai bine. Cum sta singura cu picioarele departate si se uita fix la mine. E albastra daca-i pasa cuiva.
Nu ma ating de ea ca ma ustura la pas. La fiecare pas.
Imi amintesc ce ganduri au explodat si cum s-a auzit cand a ramas doar ea dupa Big Bang-ul din capul meu. Da nu stiu cine e, n-o vreau.
Nu pot sa ma adun, si nici el nu poate.
So I stood there for a while. 
I needed to force my brain into imagining all the pain all the people here felt and hoped that as they walked to me I ll get to force my heart to do so too. 

And maybe, just maybe,  I ll stop winning at playing the victim.